Regionalismul în Republica Moldova: etapele evoluţiei
Comunitatea europeană activează în prezent în condiţiile unei realităţi de drept, politice şi social-economice noi – regionalismul. Într-o accepţiune simplistă prin regionalism se subînţelege abordarea concretă din partea statului a problemelor fiecărei regiuni, sprijinindu-se iniţiativa locală, utilizând pentru aceasta posibilităţile întregului stat şi atragerea resurselor externe pentru obţinerea unor rezultate remarcabile atât în interesul regiunilor cât şi al statului în general. În acest sens, acceptarea condiţiilor de utilizare eficientă a iniţiativelor şi a potenţialului regiunilor, majorarea drepturilor dar şi a responsabilităţilor ce revin regiunilor, respectarea principiilor autoadministrării locale, stimularea cooperării raţionale interregionale şi transfrontaliere reprezintă principalele direcţii ale acceptării regionalismului.
Regionalismul, cu părere de rău, nu are tradiţii în Republica Moldova. Problemele şi greutăţile în realizarea acestui proces se determină prin faptul că în deceniile precedente, în condiţiile economiei planificate, prioritar era principiul departamental de ramură al conducerii (alocarea resurselor, pregătirea cadrelor, relaţiile economice externe, statistica şi altele), iar abordarea regionala rămânea declarativă. La începutul anilor ’90 sistemul ramural de conducere în Moldova, ca şi în alte ţări post-socialiste, a fost demontat, ceia ce nu a fost balansat prin crearea unei noi baze legale şi instituţionale pentru organizarea dezvoltării regionale în noile condiţii şi alocarea resurselor necesare în acest sens. Mai mult decât atât, Republica Moldova nu a cunoscut nici existenţa unor unităţi administrativ-teritoriale adecvat regionale. Împărţirea teritorial-administrativă în perioada postbelică a fost instabilă şi se schimba foarte des, numărul raioanelor variind de la 16 la 63.
Până la sfârşitul anilor ’90 în Republica Moldova se mai păstra un sistem teritorial-administrativ foarte fărâmiţat – 40 de raioane1. În mediu, unui raion îi revenea – 0,8 mii km2 şi aproximativ – 76 mii de locuitori, fiecare din ele, după potenţialul său, fiind departe de a fi pregătite pentru a se autoadministra sau să facă faţă cerinţelor promovării unei politici de dezvoltare regională.
Figura 1. Harta delimitării administrativ-teritoriale a Republicii Moldova în 1994-1998
Pentru eliminarea deficienţelor existente, în Republica Moldova, în perioada anilor 1998-2002 s-a realizat reforma administrativ-teritorială, care a avut drept scop apropierea de standardele europene a bazei de drept şi a procedurilor administrative de administrare a dezvoltării regionale. Conform legii organizării administrativ-teritoriale adoptate la sfârşitul anului 1998 au fost constituite 10 judeţe, Unitatea Teritorial Autonomă Găgăuzia (UTAG) şi municipiul Chişinău cu statut de unitate teritorial-administrativă de nivel II2.
|
10 judeţe Municipiul Chişinău UTA Găgăuzia UAT Transnistria
|
Figura 2. Harta delimitării administrativ-teritoriale după reforma din 1998 – 2002
Considerăm că reforma administrativ-teritorială începută în 1998 a fost doar un început de cale. Perioada de patru ani a fost foarte scurtă pentru a determina clar avantajele şi dezavantajele acestui sistem de administrare. Deocamdată putem constata că în realizarea reformei a fost trecută doar prima etapă în care a fost creată baza de drept şi organizatională, efectuată evaluarea preliminară a situaţiei sociale şi a problemelor economice. La rând urma susţinerea activităţii concrete a administraţiilor regionale în rezolvarea problemelor stringente ale teritoriului, utilizând atât posibilităţile locale, cât şi resursele necesare oferite de către Guvernul central şi de la donatorii externi. Aceasta se putea realiza doar în condiţiile promovării unei reale politici de dezvoltare regională.
În locul ei însă s-a implementat o contrareformă administrativă.
Figura 3. Harta delimitării administrativ-teritoriale a Republicii Moldova din 2003
Trecerea la raioane nu a marcat schimbări în percepţia cetăţeanului faţă de administraţia nouă şi noile structuri administrative. Rezultatele sondajelor sociologice realizate în ultimii doi ani au demonstrat că în opinia a circa 40% din intervievaţi calitatea serviciilor publice a rămas la acelaşi nivel iar circa 20% consideră că ele s-au înrăutăţit. Această situaţie este determinată de un şir de factori care persistă odată cu implementarea reformei.
La momentul actual, dificultăţile principale cu care se confruntă autorităţile administraţiei publice în promovarea politicilor de dezvoltare se pot grupa în câteva categorii:
- Probleme legate de structura administrativ-teritorială
- Dificultăţi generate de transferarea competenţelor administrative la nivel descentralizat
- Deficienţe specifice domeniului finanţelor publice locale
- Deficienţe socio-economice şi de mediu.
În cazul structurii administrativ-teritoriale, cele mai importante probleme sunt legate de existenţa unei fărâmiţări extreme al teritoriului în unităţi adminsitrativ-tetoriale care nu dispun de capacitate adminsitrativă. Până în prezent sunt încă mulţi dintre cei care nu înţeleg că o comunitate mică nu poate dispune de resurse suficiente care i-ar asigura existenţa. Tendinţa de a crea Primării pentru orice mahala este păguboasă şi are drept efect perpetuarea sărăciei comunităţilor locale.
Transferul competenţelor întâmpină dificultăţi datorită neclarităţii organizării şi funcţionării serviciilor descentralizate şi a celor desconcentrate. Deficienţele la acest capitol ţin de lipsa unui echilibru optim între instituţiile desconcentrate şi descentralizate care cauzează suprapunerea unor sarcini, nivele de autoritate, responsabilităţi şi grade de subordonare între instituţiile desconcentrate şi cele descentralizate. În situaţia curentă din Moldova, desconcentrarea instituţiilor statului este excesivă, în sensul existenţei unui număr nejustificat de mare de inspectorate, servicii, direcţii ale ministerelor centrale, plasate la nivel raional. O parte din aceste instituţii sunt pur şi simplu inutile, activitatea lor putând fi desfăşurată mai eficient de către sectorul privat.
Legea finanţelor publice locale prezintă o serie de imperfecţiuni care reduc considerabil autonomia reală a comunităţilor locale. Cel mai important neajuns în acest sens îl reprezintă existenţa normativelor de cheltuieli, care limitează foarte mult autonomia financiară în plan local. Un al doilea neajuns este că modalitatea de determinare, tipul şi cuantumul taxelor locale nu permit bugetelor locale colectarea unor venituri suficiente pentru acoperirea tuturor cheltuielilor ce li se atribuie prin lege, cele mai mari venituri fiind transferate în bugetul central de la care orice comunitate aşteaptă cu „mâna întinsă transferurule salvatoare de la centru”, care sunt acordate pe criterii neclare, prioritate având cel politic.
Declinul activităţii economice, specific la nivel naţional, se regăseşte şi în plan regional/local. Agricultura este ramura preponderentǎ în economia locală şi activitatea acestui sector este serios afectatǎ de lipsa unei infrastructuri a serviciilor, insuficienţa tehnicii agrare şi restrângerea oportunităţilor de desfacere a producţiei. Industria locală suferă din cauza lipsei de investiţii, în principal cele străine – singurele capabile sǎ asigure modernizarea sectorului şi relansarea activităţi.
Infrastructura publică este slab dezvoltatǎ şi în proces continuu de degradare.
Majoritatea serviciilor de utilitate publică (canalizare, salubritate, alimentare cu apǎ, etc.) sunt asigurate mult sub standardele minime de calitate, iar în anumite localităţi ele lipsesc.
În plan social, starea generalizatǎ de sărăcie face ca o bunǎ parte a populaţiei să necesite asistenţă din partea statului. Fondurile infime alocate în acest scop nu pot ameliora în mod semnificativ starea de sărăcie. Instituţiile şcolare şi de sănătate aflate în subordinea autorităţilor judeţene şi a primăriilor se aflǎ într-o situaţie dezastruoasă, afectând iremediabil calitatea capitalului uman al ţării. În aceste condiţii, preocupările legate de protecţia mediului sunt departe de cerinţele fundamentale impuse atât de cadrul legislativ, cât şi de cele ce ţin de standardele minime de sănătate a populaţiei.
Aceste disfuncţionalităţi generează o serie de deficienţe şi neajunsuri care împiedică derularea normală a procesului de dezvoltare în plan regional şi local. În aceste condiţii promovarea unei politici de dezvoltare regională adecvate este o necesitate stringentă.
Va urma…
Veaceslav BULAT 
